Incredibil! E la fel de frumoasa si cu ochii inlacrimati. Nevermid, imi aminteste asa de mult de... E frumoasa. Foarte trista... dar intr-un fel care te relaxeaza.
Multumesc... pentru mine, chiar a devenit reconfortanta tristetea. E ca o lene amara. O scuza pe care ti-ai dori nespus sa o eviti. Dar iti cade-n bot fara s-o chemi.
E ciudat, e o tristete buna. Nu chiar pozitiva dar nici negativa. Cand ti se intampla ceva neplacut te simti nedreptatit, crezi ca nu meriti ce ti s-a intamplat, vreai sa te razbuni, sau in orice caz esti plin de un fel de agitatie care nu-ti da pace. Oamneii au un fel foarte egoist de a vedea totul, punandu-se mereu in centrul universului. "Nu mi se poate intampla tocmai mie asta!"
Tristetea asta e linistita. E plina de pace. Total lipsita de violenta, ca si cand iti dai seama ca vina nici macar nu e ceva important dupa ce faptul a fost consumat. Si accepti ideea ca pur si simplu nu ai ce face pentru ca lucrurile sunt conduse de ceva mult superior tie.
Da impresia unui om demn care stie sa piarda. Care nu-si regreta faptele, priveste in urma cu melancolie dar niciodata cu dispret.
Cel putin, pe mine asta m-a coplesit cand am privit fotografia. Si mai e si faina care imi aminteste de tatal meu care era morar, demult, cand era mica, si el traia.
Tu. Ma faci sa zambesc un zambet ceva mai mult decat trist. Adica asa cum ar trebui sa fie urnite buzele - sincer.
Cand ma uit a doua oara, imi pare o imbratisare stransa de suflete; o contopire de fantasme.
Mereu ii spun prietenei mele cele mai bune ca, prin interpretarea pe care o face asupra fotografiilor mele, le transforma; le transforma frumos, pana ce ajung sa-mi placa. Asta ai facut si tu.
Nevermid, imi aminteste asa de mult de...
E frumoasa.
Foarte trista... dar intr-un fel care te relaxeaza.
Multumesc... pentru mine, chiar a devenit reconfortanta tristetea. E ca o lene amara. O scuza pe care ti-ai dori nespus sa o eviti. Dar iti cade-n bot fara s-o chemi.
Tristetea asta e linistita. E plina de pace. Total lipsita de violenta, ca si cand iti dai seama ca vina nici macar nu e ceva important dupa ce faptul a fost consumat. Si accepti ideea ca pur si simplu nu ai ce face pentru ca lucrurile sunt conduse de ceva mult superior tie.
Da impresia unui om demn care stie sa piarda. Care nu-si regreta faptele, priveste in urma cu melancolie dar niciodata cu dispret.
Cel putin, pe mine asta m-a coplesit cand am privit fotografia. Si mai e si faina care imi aminteste de tatal meu care era morar, demult, cand era mica, si el traia.
Cand ma uit a doua oara, imi pare o imbratisare stransa de suflete; o contopire de fantasme.
Mereu ii spun prietenei mele cele mai bune ca, prin interpretarea pe care o face asupra fotografiilor mele, le transforma; le transforma frumos, pana ce ajung sa-mi placa. Asta ai facut si tu.